Limbi romanice orientale.html



Harta Balcanilor cu regiunile locuite de vorbitori ai limbilor romanice de est (româna, aromâna, meglenoromâna, istroromâna )

Limbile romanice orientale sau estice formează o grupă de limbi în cadrul subfamiliei limbilor romanice care, la rândul ei, face parte din familia limbilor indo-europene. Acestei grupe îi aparţine limba română, limba aromână, limba meglenoromână şi limba istroromână^[1]. Majoritatea lingviştilor români^[2] consideră că acestea nu sunt limbi aparte, ci dialecte ale limbii române, prima fiind denumită dialectul dacoromân.

Limbile romanice de est s-au desprins dintr-o limbă comună, numită de lingvişti protoromână, în secolele X-XIII.

modifică Trăsături comune

Asemănările dintre limbile romanice de est constau în primul rând în profunzimea din evoluţia fonetică, în structura gramaticală şi în vocabularul fundamental.

Există nu numai trăsături comune moştenite din latină, ci şi inovaţii comune, din perioada protoromânei, dar şi ulterioare, paralele, de exemplu desinenţa -m de la imperfect persoana I singular şi palatalizarea labialelor^[3].

Există mai multe asemănări între cele trei limbi romanice de est sud-dunărene decât între acestea şi română. Dintre graiurile acesteia, cele din vest seamănă mai mult cu limbile sud-dunărene decât celelalte graiuri.

modifică Fonologie

modifică Evoluţii ale vocalelor

Ordinea limbilor în care se dau exemplele este latină, română, aromână, meglenoromână, istroromână.

• confuzie între [u] şi [u:]^[4] > [u]:

• confuzie între [i] şi [e:]^[6] > [e]:

• diftongarea lui [e] accentuat > [je]:

• diftongarea lui [e] accentuat > ea sau [e] > [ε] sub influenţa vocalei următoare [a]:

• diftongarea lui [o] accentuat > oa sau [o] > [ɔ]:

• închiderea vocalelor urmate de [n] intervocalic:

• închiderea vocalelor pretonice^[7]:

• închiderea vocalelor neaccentuate finale:

• [i] neaccentuat final > ^j[8] sau dispariţia acestuia:

• dispariţia lui [u] neaccentuat final:

modifică Evoluţii ale consoanelor

• păstrarea consoanelor oclusive surde intervocalice:

• păstrarea lui [s] intervocalic:

• dispariţia lui [b] şi [v] intervocalice:

• • excepţie comună:

• rotacismul lui [l] intervocalic:

• evoluţia lui [ll] intervocalic:

• palatalizarea şi africatizarea^[9] oclusivelor velare şi dentale înaintea lui [e] sau [i]:

• evoluţia lui [kw] şi [gw] + [e] sau [i] la fel ca a lui [k] şi [g]:

• [kw] + [a] > [p]:

• [gw] + [a] > [b]:

• păstrarea grupurilor [bl], [pl] şi [fl]:

• palatalizarea lui [l] în grupurile [kl] şi [gl] > [kʎ] şi [gʎ], dispariţia sa în română:

• [gn] > [mn]:

• [ks] > [ps]:

• [kt] > [pt]:

• metateza^[11] lui [j] precedat de labială:

modifică Accentuarea

Accentuarea este liberă şi are rol fonologic: cântă ['kɨntə] (indicativ prezent) vs. [kɨn'tə] (perfect simplu).

modifică Morfologie

• păstrarea genului neutru, dar reorganizat, devenit la singular identic cu masculinul şi la plural cu femininul;
• formarea pluralului la substantive şi adjective: desinenţele -e şi -le la feminin, -i la masculin, -uri la neutru;
• păstrarea desinenţei -e de genitiv-dativ la feminin singular şi de vocativ la masculin singular;
• alternanţe vocalice^[12] şi cumul de mărci;
• articolul hotărât postpus şi declinarea articulată;
• articolul demonstrativ (cel, cea, cei, cele) şi articolul posesiv-genitival (al, a, ai, ale);
• formarea comparativului cu mai;
• formarea numeralelor cardinale 11 – 19 cu spre: doisprezece;
• formarea numeralului ordinal din articolul posesiv-genitival + numeral cardinal articulat: al doilea;
• declinarea pronumelor personale: de exemplu, formele accentuate de acuzativ din *mene, *tene;
• desinenţa de feminin şi neutru plural -le la pronumele posesive: mele, tale, sale;
• păstrarea celor patru conjugări din latină;
• conjunctivul cu să;
• verbe cu sufix la indicativ prezent şi la conjunctiv prezent, la conjugarea I (-ez) şi la conjugarea a IV-a (-esc);
• perfectul compus cu verbul auxiliar a avea la toate verbele;
• viitorul cu verbul auxiliar a vrea;
• diateza reflexivă cu valoare pasivă;
• formele am (persoana I singular) şi are (persoana a III-a singular) ale verbului a avea.

modifică Sintaxă

• restrângerea folosirii infinitivului şi înlocuirea sa cu conjunctivul în propoziţiile subordonate având acelaşi subiect ca propoziţia regentă: Vreau să plec., Am venit ca să rămân.;
• posibilitatea de a nu exprima subiectul prin pronume personal, ci de a-l include, a-l exprima prin desinenţa predicatului;
• redundanţa în exprimarea complementului direct şi indirect prin substantive nume proprii şi comune de persoane, dublarea sa cu forma neaccentuată a pronumelui personal corespunzător: O iubeşte pe Maria., Îi arată directorului dosarul.;
• ordinea părţilor de propoziţie relativ liberă;
• concordanţa timpurilor relativ liberă.

modifică Lexic

• unele cuvinte latine păstrate numai în limbile romanice de est: a(d)sterno > aştern, lingula > lingură;
• unele sensuri specifice ale unor cuvinte latine păstrate numai în aceste limbi: anima > inimă, tener > tânăr;
• unele cuvinte latine absente numai din limbile romanice de est şi înlocuite cu altele, tot latine sau nelatine: grandis înlocuit cu mare (latinesc), ploro înlocuit cu plango (latinesc) > plâng, centum înlocuit cu sută (cuvânt de origine slavă);
• cuvinte comune presupuse a proveni din substratul traco-dac: baci, cătun, copac, moş, sâmbure, ţap;
• cuvinte şi afixe lexicale comune de origine slavă: babă, coasă, nevastă, a plăti, slab, prefixul ne-, sufixul -iţă.

modifică Deosebiri

Înţelegerea reciprocă dintre limbile romanice de est este numai parţială. Aceasta se datorează în primul rând izolării îndelungate dintre ele. Numai aromâna şi meglenoromâna sunt relativ apropiate una de alta. Prin urmare, limbile romanice de est au suferit influenţe străine diferite, mai ales în ceea ce priveşte lexicul: influenţă neogreacă şi albaneză asupra aromânei, macedoneană asupra meglenoromânei, croată asupra istroromânei, cultă latino-romanică asupra românei.

Despre deosebiri mai pe larg, vezi articolele Limba aromână, Limba meglenoromână şi Limba istroromână.

modifică Note

1. ^  Lingvişti care le consideră limbi aparte: G. Giuglea, Alexandru Graur, Ion Coteanu.
2. ^  Gustav Weigand, Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Alexandru Rosetti, Theodor Capidan etc.
3. ^  Schimbarea locului de articulare a consoanelor bilabiale şi labiodentale la locul unde se articulează consoanele palatale.
4. ^  [u] lung.
5. ^  Pentru scrierea aromânei aplicăm alfabetul adoptat la Simpozionul de standardizare a scrierii aromâneşti (Simpozionlu trã standardizarea a scriariljei armãneascã), ţinut la Bitolia în august 1997, iar pentru meglenoromână folosim notaţia lui Theodor Capidan în Meglenoromânii, vol. III, Dicţionar meglenoromân, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Depozitul General Cartea Românească.
6. ^  [e] lung.
7. ^  Dinaintea vocalei accentuate.
8. ^  [j] abia perceptibil, numit şi şoptit.
9. ^  Schimbarea modului de articulare a unor consoane astfel încât să fie ca cel al africatelor.
10. ^  Cu asterisc se marchează cuvintele neatestate şi reconstituite de lingvişti.
11. ^  Schimbarea locului unor sunete între ele.
12. ^  Schimbarea naturii unor vocale în cursul flexiunii (declinării şi conjugării).

modifică Bibliografie

Sala, Marius et al., Enciclopedia limbilor romanice, E. Ş. E., Bucureşti, 1989

modifică Vezi şi

• Lista Swadesh a limbilor romanice de est