Iconoclasmul este o doctrină oficială a statului şi a bisericii bizantine, între anii 726-843, care a impus distrugerea icoanelor şi disciplinarea celor ce li se închinau. Politica iconoclastă a reprezentat, de asemenea, reforme sociale, politice, administrative şi legislative.
Pe tărâm dogmatic, controversele hristologice s-au încheiat în secolul VII d.C. Numai că, după ce Biserica a învins fiecare părere contrarie în parte, a fost declanşată o ofensivă împotriva unui aspect al învaţăturii ortodoxe: a început lupta împotriva „icoanei” , dat tot ca o continuare a disputelor hristologice.Astfel, şi-a făcut apariţia unul dintre cele mai mari curente care a clătinat fundamentul creştinismului: iconoclasmul secolelor VIII-IX. Acest curent îşi are începutul deja înainte de domnia împăratului Leon al III-lea (717-741), dar care în timpul acestui împărat a luat o mare amploare. Iconoclasmul însemna la acea vreme dorinţa de respectare şi a acelei porunci din Decalog.
Etimologic, cuvântul vine de la cuvintele greceşti eikon = chip / înfăţişare / icoană şi klasma = a distruge. Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze.
|