Asigurări şi reasigurări.html

Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard.
Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării.
Acest articol a fost etichetat în noiembrie 2007

modifică Asigurări

modifică Introducere în ştiinţa asigurărilor

Apariţia asigurărilor este legată de necesitatea ca oamenii să se ajute reciproc în cazul daunelor în permanentă creştere, iar a reasigurărilor pentru sprijinirea între ei a celor care administrează fondurile şi activităţile de asigurare. Altfel spus este vorba de preluarea daunelor şi a procesului de dezdăunare pe cât mai multe umere.

Datorită acurateţii, incertitudinii dar şi răspunderilor cu care se întâlnesc la fiecare pas, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, experienţa dar şi practica curentă au impus necesitatea reglementării raporturilor dintre persoanele fizice şi juridice care iau parte la asigurare, în calitate de asiguraţi, şi respectiv societăţile de asigurare, bunurile şi persoanele care sunt cuprinse în asigurare, riscurile acoperite prin asigurare, drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor din asigurare, etc.

Cunoscând sensul unor noţiuni, cum sunt: asiguratorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul, contractantul asigurării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, suma asigurată, dauna sau paguba, despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării, ş.a. pot fi înţelese şi aplicate corect prevederile actelor normative care reglementează asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

Coborând practica economică curentă, ştiinţa asigurărilor şi prevederile Legii nr. 32 / 2000 privind regimul asigurărilor în România (actualizată) ne vom opri puţin asupra semnificaţiilor unor categorii uzuale şi esenţiale în acelaşi timp.

modifică Activitatea de asigurare

Activitatea de asigurare este acea prestaţie, care desemnează, în principal oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată.

Asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea unor anumite riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate.

Asiguratorul este persoana juridică (societatea de asigurare), care în schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viata persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde - în baza legii - faţă de terţe persoane.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică (clientul) care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi na¬turale sau accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa, precum şi persoana fizică sau juridică ce se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.

În cadrul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, în calitate de asiguraţi pot apărea atât persoane juridice, cât şi diferite persoane fizice.

La asigurările de persoane, în calitate de asigurat poate apărea orice persoană fizică ce îndepli¬neşte condiţiile prevăzute în actele normative.

Contractul de asigurare sau poliţa, este actul juridic care se încheie între asigurat şi asigurător în cazul asigurărilor facultative. Prin acest act, asiguratul se obligă să plătească prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să achite, asiguratului sau beneficiarului asigurării, despăgubirea sau suma asigurată.

Totodată, în contractul de asigurare sunt prevăzute şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante, precum şi data începerii şi încetării răspunderii asiguratului.

Putem spune că în contractul de asigurare sunt menţionate de fiecare dată:

interesul asigurării;
riscul asigurat;
suma asigurată;
prima de asigurare.

În cazul asigurărilor de bunuri, de regulă, interesul asigurabil este interesul proprietarului bunului asigurat care este conştient că fără asigurare suportă o eventuală pagubă determinată de distrugerea sau avarierea bunului. Prin încheierea asigurării, asigurătorul preia asupra sa eventuala pagubă, iar titularul intere¬sului, care este şi titularul asigurării, devine automat debitorul primei de asigurare şi creditorul despăgubirii.

La asigurările de persoane, interesul de asigurare vizează crearea cadrului ne¬cesar pentru realizarea protecţiei economice în cazul invalidităţii ori decesului asiguratului sau la producerea altui eveniment stipulat în contractul de asigurare. Interesul de asigurare poate fi interpretat în acest caz în sensul că încheierea con¬tractului de asigurare este o măsură de prevedere, iar la asigurările mixte de viaţă - şi un mijloc de economisire pe termen lung.

La asigurările de răspundere civilă, interesul de asigurare vizează menţinerea intactă a dimensiunilor patrimoniului asiguratului care poate fi afectat de prejudiciile pe care asiguratul le poate produce în anumite împrejurări unor terţe per¬soane. Deci, la aceste asigurări, interesul se referă la patrimoniul celui responsabil de producerea unui prejudiciu în dauna altora.

Un loc important în cadrul contractului de asigurare îl ocupă precizările esenţiale referitoare la risc, pe care este obligată să le facă persoana care încheie asigurarea. Dacă împrejurările esenţiale privind riscul se schimbă în cursul executării contractu¬lui, asiguratul este obligat să comunice imediat asigurătorului schimbarea survenită. În caz contrar, asigurătorul are dreptul să propună asiguratului modificarea cores¬punzătoare a contractului încă înainte de producerea fenomenului (evenimentului) asigurat sau să denunţe contractul ori de câte ori împrejurările noi referitoare la risc nu le-ar fi acceptat dacă le-ar fi cunoscut de la început. În situaţia în care feno¬menul (evenimentul) asigurat s-a produs, asigurătorul are latitudinea de a reduce despăgubirea (suma asigurată) cuvenită asiguratului, în proporţia în care prima de asigurare stabilită iniţial este mai mică decât prima corespunzătoare noilor împrejurări intervenite în legătură cu riscul sau de a refuza plata acesteia, când contractul nu a fost încheiat conform modificărilor intervenite.

A. Asigurătorul nu plăteşte despăgubirea sau suma asigurată dacă fenomenul (evenimentul) asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, de beneficiar sau de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate. Contractul de asigurare întruneşte o serie de caracteristici.

O primă trăsătură a contractului de asigurare o constituie faptul că el are un caracter sinalagmatic, adică părţile care intervin în asigurare se obligă reciproc. Astfel, asiguratul se obligă să plătească prima de asigurare, iar asigurătorul să acorde asiguratului o despăgubire în cazul asigurării de bunuri sau de răspundere civilă, ori o sumă asigurată dacă este vorba de asigurare de persoane, condiţionat de producerea fenomenului sau evenimentului prevăzut în contract.

Înseamnă, deci, că între cele două părţi apar raporturi de genul celor existente între creditor şi debitor, iar obligaţiile dintre, ele se caracterizează nu numai prin reciprocitate, ci şi prin interdependenţă.

B. O altă trăsătură a contractului de asigurare este aceea că el are titlu oneros, deoarece părţile din asigurare urmăresc realizarea unor scopuri bine precizate. Astfel, asiguratul urmăreşte obţinerea despăgubirii sau a sumei asigurate, după caz, iar asigurătorul formarea fondului de asigurare necesar acoperirii răspunde¬rilor asumate şi realizării unui anumit profit.

C. Contractul de asigurare are, de asemenea, caracteristic şi faptul că se execută succesiv. Aceasta înseamnă că asigurătorul şi asiguratul au dreptul la prestaţiile prevăzute în contractul de asigurare până în momentul când acesta îşi pierde valabilitatea. Cu toate acestea, contractul de asigurare este unic pe toată pe¬rioada pentru care el s-a încheiat, atât în ceea ce priveşte riscul asigurat, cît şi obligaţiile ce revin părţilor.

Faptul că în contractul de asigurare poate fi prevăzută o împărţire a obligaţii¬lor asiguratului prin plata primei de asigurare în mai multe rate şi la anumite termene precis stabilite, nu înseamnă că avem de face cu o divizare a contrac¬tului într-un număr de contracte echivalent cu numărul perioadelor de plată a primei.

D. Caracteristic pentru contractul de asigurare este şi faptul că are caracter aleatoriu, deoarece prin încheierea lui se urmăreşte acoperirea consecinţelor unui fenomen (eveniment) incert. Cu alte cuvinte, pentru asigurat prestaţia sa - concretizată în plata primei de asigurare - nu are un echivalent cert, deoarece el are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată numai în măsura în care se produce riscul asigurat în perioada de valabilitate a asigurării. În ceea ce-l priveşte pe asigurător, încasarea primelor de asigurare este certă, pe când obligaţia sa de-a achita despăgubirea sau suma asigurată are un caracter întâmplător, ea intervenind doar în cazul producerii riscului asigurat.

E. Printre trăsăturile contractului de asigurare figurează şi aceea că el este un contract de adeziune, ceea ce înseamnă că numai asigurătorul stabileşte clauzele contractuale, iar asiguratul nu poate veni cu contrapropuneri, ci el poate să le accepte sau să refuze încheierea contractului. Totuşi aceasta nu este o regulă generală, în practică întâlnindu-se tot mai multe cazuri în care clientul impune o serie de clauze contractuale („taylor mode”).

Agent de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată, în baza autorizării unui asigurător, să negocieze sau să încheie în numele şi în contul asigurătorului contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în „contractul de mandat” încheiat fără să aibă calitatea de asigurător sau de broker de asigurare.

Broker de asigurare este persoana juridică română sau străină, autorizată în condiţiile legii, care, pentru clienţii săi negociază sau încheie contracte de asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor şi/sau regularizarea daunelor.

Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată fără însă ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare. Uneori terţa persoană care devine beneficiarul asigurării este indicată în mod expres, de către asigurat, în contractul (poliţa) de asigurare. Alteori, de¬semnarea beneficiarului asigurării se face în cursul executării contractului de asigurare prin declaraţie scrisă, comunicată de asigurat societăţii de asigurare, ori prin testament. De menţionat că beneficiarul asigurării este desemnat şi prin condiţiile de asigurare (de exemplu, soţul, moştenitorii legali etc.). Când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu condiţia ca asiguratul să nu fi dispus altfel.

Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică ce poate încheia o asigurare, fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat. Astfel, de exemplu, un agent economic poate încheia o asigurare de accidente pentru salariaţii săi, care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu autovehicule aparţinând aces¬tuia. În acest caz, calitatea de asiguraţi o au salariaţii pentru care a fost încheiată asigurarea, iar agentul economic este contractantul asigurării.

Între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării nu există în toate cazurile o delimitare rigidă. Astfel, contractantul asigurării poate fi in acelaşi timp şi beneficiarul acesteia. De exemplu, în asigurarea mixtă de viată, dacă asiguratul supravieţuieşte până la expirarea termenului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare, atunci el este şi beneficiar al asigurării.

În caz de deces al asiguratului înainte de expirarea valabilităţii asigurării, beneficiar al asigurării devine ¬aşa cum s-a arătat mai înainte - o terţă persoană. Se poate afirma că noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării se întâlnesc ca atare numai în cazul asigurărilor de persoane.

În cazul asigurărilor de bunuri, asiguratul se suprapune cu contractantul şi be¬neficiarul asigurării, iar la asigurările de răspundere civilă asiguratul se suprapune numai cu contractantul asigurat, deoarece despăgubirea de asigurare este încasată în toate cazurile de terţul păgubit sau vătămat. Sunt însă şi excepţii. Spre exemplu într-un contract de leasing „nuda proprietate” rămâne la finanţator, iar folosinţa şi uzulfruct sunt ale utilizatorului bunului, cu toate riscurile decurgând din aceasta. În opinia autorilor, utilizatorul ar trebui să fie asigurat (pentru că lui i se acoperă riscurile prin contractul de asigurare), iar finanţatorul are calitatea de contractant (el plătind ratele de primă) şi de beneficiar – în caz de daună totală a bunului.

modifică Riscul asigurat

Riscul asigurat este fenomenul (evenimentul) sau un grup de fenomene (evenimente) care odată produs(e) datorită efectelor sale obligă pe asigurător să plăteas¬că asiguratului (sau beneficiarului asigurării) despăgubirea sau suma asigurată. Noţiunea de risc asigurat are, de regulă, mai multe sensuri. Astfel, riscul asi¬gurat este folosit în sensul de probabilitate a producerii fenomenului (evenimen¬tului) împotriva căruia se încheie asigurarea.

Cu cât acest fenomen (eveniment) are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.

Un alt sens pe care îl are riscul asigurat este acela de posibilitate de distru¬gere (parţială sau totală) a bunurilor de unele fenomene imprevizibile, cum sunt: grindina, furtuna, incendiul, uraganul, seismul, ploile torenţiale etc. În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurat este evenimentul neprevăzut, dar posibil de realizat, care odată produs poate conduce, de exemplu, la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului. Fenomenul (evenimen¬tul) asigurat, care a fost deja produs, poartă denumirea de caz asigurat sau sinis¬tru.

De asemenea, riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de proporţie a răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei anumite asigurări.

În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele (evenimentele) care produc pagube. Cu alte cuvinte, nu orice fenomen (eveniment) generator de pagube poate constitui risc asigurat, ci numai acela care îndeplineşte cumulativ condiţiile ce vor fi prezentate în continuare.

O primă condiţie este aceea ca producerea fenomenului (evenimentului) - pen¬tru care se încheie asigurarea - să fie posibilă, deoarece dacă un anumit bun nu este ameninţat de nici un fel de risc, asigurarea acestuia nu devine necesară. În acelaşi timp, însă, este necesar să avem în vedere faptul că fenomenul (evenimen¬tul) care se produce în mod frecvent şi pe scară largă nu poate fi acceptat drept risc asigurat, deoarece o eventuală cuprindere a sa în asigurare ar necesita plata de către asigurat unor prime de asigurare apropiate sau egale ca mărime cu valoarea pagubelor respective. Într-o asemenea situaţie, este greu de presupus că o persoană ar putea fi interesată să încheie o asigurare.

Totodată însă, fenomenul (evenimentul) este necesar să aibă o oarecare regu¬laritate în producere şi un grad de dispersie cît mai mare pe teritoriu, fiindcă în caz contrar nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui şi nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni corespunzătoare.

A doua condiţie se referă la faptul că fenomenul (evenimentul) trebuie să aibă în toate cazurile un caracter întâmplător. Aceasta înseamnă că pentru a se putea încheia o anumită asigurare nu este admisă existenţa nici unei posibilităţi a părţilor participante la asigurare de a cunoaşte bunurile sau persoanele care vor fi supuse acţiunii fenomenului (evenimentului), intensitatea acestuia şi momentul ivirii lui. Dacă asiguraţii cunosc asemenea elemente au posibilitatea de a selecţiona (în cazul asigurărilor facultative), din masa bunurilor asigurabile de acelaşi fel, pe acelea cunoscute de ei ca întrunind condiţiile pentru a fi mai uşor distruse sau vătămate de producerea riscului asigurat şi ar solicita asigurarea lor. Într-o atare situaţie, asigurătorul n-ar putea dispune de fondurile necesare acoperirii tuturor pagubelor apărute, fiindcă, practic, la fiecare asigurare încheiată ar avea de achitat despăgubiri.

De la această cerinţă face excepţie un singur eveniment. Este vorba de riscul de deces care, deşi se cunoaşte că se va produce în mod cert, totuşi, face parte din categoria riscurilor asigurabile pentru considerentul că momentul pro¬ducerii lui nu se cunoaşte dinainte nici de asigurat şi nici de asigurător.

După cum se ştie, pentru o persoană producerea unui anumit fenomen sau eveniment este întâmplătoare. În cazul unei colectivităţi, însă, cu cât aceasta este mai numeroasă, cu atât există mai multe posibilităţi pentru ca producerea unui fenomen sau eveniment să se transforme în legitate (deci se creează condiţii pen¬tru acţiunea legii numerelor mari). Existenţa asigurării permite împărţirea riscu¬rilor între membrii comunităţii de risc, astfel încât acestea nu mai constituie pentru fiecare asigurat în parte pierderi imprevizibile şi incalculabile. Pentru asigurător, producerea riscurilor asigurate se transformă în obligaţii de plată al căror cuantum se poate stabili - pe baza unor calcule statistico - matematice cu un grad de precizie destul de ridicat.

A treia condiţie are în vedere faptul că acţiunea fenomenului (evenimentului) este necesar să poată fi înregistrată în seriile statistice. Datele statistice referitoare la un anumit fenomen (eveniment) trebuie să permită stabilirea pe o perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi intensităţii pro¬ducerii acestuia. Aceste date stau la baza încheierii asigurării, deoarece fără ele asigurătorul nu poate stabili probabilitatea producerii fenomenului (evenimen¬tului) asigurat. Dacă însă probabilitatea producerii fenomenului (evenimentului) pentru care se încheie asigurarea este cunoscută, asigurătorul poate determina volumul răspunderii sale şi cuantumul primei de asigurare care revine în sarcina asiguratului. Este important de subliniat faptul că existenta unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată permite stabilirea cu un grad de precizie sporit a răspunderii asigurătorului şi implicit a nivelului primei, de asigurare.

A patra condiţie presupune ca producerea fenomenului (evenimentului) să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării. În cazul în care, într-un fel sau altul, asiguratul sau beneficiarul asigurării a contribuit, direct sau indirect, la producerea riscului asigurat, pentru ca astfel să poată primi despăgubirea de asigurare sau suma asigurată, acesta nu numai că pierde toate drepturile conferite de asigurare, dar va suporta şi rigorile legii, deoarece astfel de fapte sunt pedepsite.

Prin urmare, cele prezentate mai înainte demonstrează că riscul apare ca un element deosebit de important în cadrul asigurării. Având caracter relativ, riscul poate creşte sau descreşte, iar cunoaşterea probabilităţii apariţiei lui permite atât stabilirea volumului răspunderii asumate de asigurător, cât şi nivelul primelor de asigurare pe care le plătesc asiguraţii.

Atât în teorie, cât şi în practică, un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau a mai multor riscuri. Caracteristic pentru zilele noastre este faptul că, de regulă, prin aceeaşi asigurare - respectiv prin acelaşi contract - se acoperă mai multe riscuri, unele legate între ele, iar altele de natură complet diferită.

O astfel de asigurare prezintă mai multe avantaje:

în primul rând, este de menţionat faptul că, în condiţiile în care printr-un sin¬gur contract de asigurare se oferă o protecţie largă asiguraţilor, cheltuielile de administrare sunt mai reduse decât atunci când s-ar încheia câte un contract de asigurare pentru fiecare risc;
totodată, această asigurare face posibilă acoperirea şi a unor riscuri care au fie o frecvenţă mare, fie una scăzută, ceea ce le face mai greu accesibile pentru a fi asigurate în mod individual. Asigurarea, la un loc, a mai multor riscuri presupune, de asemenea, prime de asigurare mai reduse decât în cazul în care s-ar proceda la asigurarea separată a fiecărui risc.

Prima de asigurare trebuie să fie suportabilă pentru asigurat / contractant.

Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Pentru ca un anumit bun să poată fi cuprins în asigurare, este necesar să se cunoască cît mai precis valoarea acestuia, fiindcă despăgubirea de asigurare pe care o plăteşte asigurăto¬rul, în caz de producere a riscului asigurat, se stabileşte şi în funcţie de valoarea bunurilor asigurate. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în asigurare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora, deoarece orice exagerare - într-un sens sau altul - poate avea consecinţe negative fie pentru asigurător, fie pentru asigurat. Astfel:

supraevaluarea bunurilor conduce, de regulă, Ia slăbirea preocupării asiguraţilor pentru păstrarea şi întreţinerea cu grijă a acestora (hazard moral);
subevaluarea bunurilor nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să poată compensa în întregime pierderea su¬ferită.

În materie de evaluare mai trebuie ţinut seama că pentru diverse tipuri de asigurare se pot practica şi diverse preţuri standard, precum:

valoarea de piaţă;
valoarea de înlocuire;
valoarea contabilă;
etc.

Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrată în contabilitate sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-cumpărare, practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii asigurării. De exemplu, la clădiri şi alte construcţii aparţinând unor agenţi econo¬mici, valoarea de asigurare cu care acestea sunt cuprinse în asigurare se stabileşte pornind de la valoarea de inventar, fără a putea depăşi valoarea reală la momentul daunei. La ani¬malele care pot fi asigurate facultativ - aparţinând unor persoane fizice - va¬loarea de asigurare se stabileşte în funcţie de preţurile ce se practică pe piaţa locală la data încheierii contractului de asigurare.

Valoarea de asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în cadrul asi¬gurărilor de bunuri. La asigurările de persoane, deoarece capacitatea de muncă şi viaţă nu pot fi supuse operaţiunii de evaluare, această noţiune nu se foloseşte. De asemenea, în cazul asigurărilor de răspundere civilă nu poate fi vorba de valoarea de asigurare, fiindcă prejudiciul ce poate fi cauzat unor persoane nu este suscep¬tibil de evaluare. Totuşi răspunderea asigurătorului poate fi limitată prin acte normative, condiţii de asigurare, etc.

modifică Suma asigurată

Este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă în toate cazurile limita ma¬ximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare. În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunurilor respective. Suma asigurată nu poate fi în nici un caz mai mare decât valoarea bunului asigurat, deoarece asi¬gurarea este astfel concepută încât să nu permită - sub nici o formă - acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv suportate de asiguraţi.

Există suficiente argumente pentru ca suma asigurată să fie modificată, în cazul anumitor categorii de asigurări, de la an la an, pentru acelaşi obiect al asigurării ea scăzând sau crescând în funcţie de acţiunea a diverşi factori:

uzură – datorită folosinţei;
uzură morală;
ameliorări semnificative – prin reparaţii şi modernizări;
evoluţia pieţei;
etc.

modifică Filosofia primei

Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirii de asigurare sau a sumei asigurate la producerea riscului asigurat. Din primele de asigurare încasate, asigurătorul îşi con¬stituie, pe lângă rezervele necesare achitării despăgubirilor sau a sumelor asigurate, şi alte rezerve prevăzute prin dispoziţiile legale îşi acoperă cheltuielile privind constituirea şi administrarea rezervelor de asigurare.

Volumul primelor de asigurare ce se încasează de la asiguraţi se determină înmulţind suma asigurată cu cota de primă tarifară stabilită pentru fiecare 100 sau 1.000 unităţi monetare sumă asigurată.

Cota de primă tarifară, care se mai numeşte şi primă brută, este diferenţiată ca nivel în funcţie de ramura de asigurare, felul bunului asigurat, frecvenţa şi in¬tensitatea producerii riscurilor asigurate şi are în structura sa două elemente, res¬pectiv cota de bază, denumită şi primă netă, şi adaosul sau suplimentul la aceasta. Prima netă este destinată formării fondului necesar achitării despăgubirilor şi su¬melor asigurate, iar adaosul serveşte pentru formarea resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor pentru constituirea şi administrarea fondului de asigurare, finanţării unor măsuri de prevenire a pagubelor, constituirii fondului de rezervă şi realizării unui anumit beneficiu (profit).

Legea asigurărilor nr. 32 / 2000 (actualizata 2004) vine şi completează textual:

art. 2 / 13 - „prime brute subscrise – prime încasate şi de încasat, inclusiv primele de reasigurare şi de încasat, aferente tuturor contractelor de asigurare şi contractelor de reasigurare, care intră în vigoare în perioada de referinţă, înainte de deducerea oricărei sume din acestea”;
art. 2 / 14 – „prime nete subscrise – prime brute subscrise din care se deduc sumele plătite şi de plătit drept prime de reasigurare”;
art. 2 / 15 – „prime brute încasate – totalul primelor încasate, inclusiv primele de reasigurare încasate în perioada de referinţă, înainte de deducerea oricăror sume din acestea”;
art. 2 / 16 – „prime nete încasate – prime brute încasate din care se deduc sumele plătite drept prime de reasigurare”.

modifică Durata asigurării

Durata asigurarii reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare între asigurător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Prin urmare, durata asigurării este un element specific asigurărilor facuItative şi pe tot parcursul ei cele două părţi care intervin în asigurare trebuie să respecte obligaţiile ce le revin din contractul de asigurare. Astfel, asigurătorul este obligat să plătească asiguratului despăgubirea pentru pa¬gubele produse bunurilor cuprinse în asigurare de riscurile asigurate sau suma asigurată cuvenită asiguratului sau beneficiarului asigurării la producerea eveni¬mentului asigurat. În ceea ce-l priveşte pe asigurat, acesta are obligaţia de a plăti primele de asigurare la termenele dinainte stabilite, de a întreţine şi îngriji în bune condiţii bunurile asigurate etc.

Durata asigurării diferă după cum este vorba de asigurări facuItative de bunuri sau de asigurări facuItative de persoane. În cazul asigurărilor de bunuri, durata asigurării poate fi un an sau chiar şi mai puţin, de exemplu, 3 sau 6 luni. La asi¬gurările de viaţă, durata asigurării poate fi mult mai îndelungată, contractul de asigurare putându-se încheia pentru o perioadă de 5 -10 sau 15 ani. Pot fi întâlnite şi asigurări facuItative încheiate pe termen nedeterminat. Stabilirea cu precizie a duratei asigurării facuItative prezintă o deosebită importanţă, deoarece ea influ¬enţează mărimea primei de asigurare ce cade în sarcina asiguratului, iar răspunderea asigurătorului acţionează numai în cadrul acesteia.

modifică Dauna

Dauna sau despăgubirea este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat.

Despăgubirea poate fi – în limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de principiul aplicat la acoperirea pagubei.

În practica asigurărilor de bunuri, se întâlnesc trei principii care se aplică la acoperirea pagubelor, respectiv:

principiul răspunderii proporţionale;
principiul primului risc;
principiul răspunderii limitate.

Răspunderea proporţională În cazul principiului răspunderii proporţionale, despăgubirea de asigurare faţă de pagubă se stabileşte în aceeaşi proporţie în care se află suma asigurată, faţă de valoarea bunului asigurat.

Prin urmare, în cazul acoperirii pagubei conform principiului răspunderii pro¬porţionale, mărimea despăgubirii de asigurare este influenţată atât de nivelul pa¬gubei, cât şi de raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat. Cu cât mărimea sumei asigurate este mai apropiată de valoarea bunului asigurat, cu atât nivelul despăgubirii de asigurare este mai apropiat de cuantumul pagubei. În ca¬drul acestui sistem de acoperire, despăgubirea este egală cu paguba numai atunci când suma asigurată este egală cu valoarea bunului asigurat. Despăgubirea de asigurare se stabileşte conform acestui principiu în cazul asigurării animalelor şi cul¬turilor agricole, al asigurării mărfurilor în transportul internaţional etc.

Reamintim că despăgubirea nu va putea depăşi valoarea bunului asigurat decât în condiţii expres prevăzute în contract.

A.Principiul „primului risc”.La acoperirea pagubei după principiul primului risc, despăgubirea este egală cu paguba fără a putea însă depăşi mărimea sumei asigurate. Deci, conform acestui principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului numai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând doar de mărimea pagubei şi a sumei asigurate.

Stabilirea despăgubirii pe baza principiului primului risc este folosită, de regulă, la acele asigurări de bunuri, la care pagubele totale se produc mai greu. Volumul sumei asigurate este considerat, în acest caz, ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă la bunul respectiv. De exemplu, la asigurarea clădirilor şi a altor construcţii, despăgubirea se stabileşte pe baza acestui principiu. Dacă comparăm volumul despăgubirii stabilit conform celor două principii de acoperire în asigurare, vom observa că el diferă numai atunci când suma asigurată este mai mică decât valoarea bunului, iar paguba înregistrată a fost parţială. De menţionat, că în cadrul ambelor principii de acoperire, partea din pagubă care depăşeşte suma asigurată este suportată de asigurat.

Privind cele două sisteme de acoperire a pagubei prin prisma avantajelor pe care le oferă asiguraţilor, rezultă că principiul primului risc este mai avantajos pentru asiguraţi decât cel al răspunderii proporţionale, deoarece pagubele sunt com¬pensate într-o măsură mai mare. Această compensare, însă, presupune încasarea de la asiguraţi a unor prime de asigurare cu un nivel procentual mai ridicat.

Caracteristic principiului răspunderii limitate este faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba produsă de riscul asigurat depăşeşte o anumită limită dinainte stabilită. Prin urmare, în acest caz o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului, iar mărimea relativă a acesteia (uneori cea absolută) este stipulată în contractul de asigurare. Partea din valoarea pagubei dinainte stabilită care cade în sarcina asiguratului poartă denumirea de franşiză. Ea poate fi de două feluri:

atinsă (simplă);
deductibilă (absolută).

În cazul franşizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba - până la nivelul sumei asigurate - dacă aceasta este mai mare decât franşiza.

Franşiza deductibilă se scade în toate cazurile din pagubă, indiferent cât este volumul acesteia din urmă. Cu alte cuvinte, în cazul franşizei deductibile despăgu¬birea se acordă numai pentru partea de pagubă care depăşeşte franşiza.

Nici în cazul franşizei atinse şi nici al celei deductibile, nu se acordă despăgubiri pentru pagubele care se încadrează în limitele franşizei.

Având în vedere gradul mai scăzut de compensare a pagubelor în cazul asigurărilor la care se aplică principiul răspunderii limitate, cota de primă tarifară este şi ea mai mică.

Prin stabilirea franşizei, se evită cheltuielile privind evaluarea, constatarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor de asigurare la pagubele de un volum mai redus, care nu prezintă o importanţă economică deosebită. Totodată, existenţa franşizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă grijă pentru prevenirea pagubelor, deoarece el ştie că dacă acestea se produc, o anumită parte din ele o va suporta singur.

Cazuri speciale: a) În materie de limite mai putem întâlni şi „limita maximă de despăgubire”, exprimată procentual din suma asigurată, în anumite condiţii (spre exemplu 70% în caz de cutremur);

b) Despăgubirea unei daune poate fi şi sub alte înfăţişări arătând cam în felul următor:

c)Mai poate fi pusă în discuţie şi „dubla asigurare” (ba chiar „multiplă”). Spre exemplu o „vilă” este asigurată de mai mulţi ani la o societate de asigurare; între timp cu ea se gajează un credit la o bancă oarecare, iar aceasta doreşte să închei o asigurare a respectivei vile la o altă societate de asigurare „agreată” de ea. Cum n-ai încotro fiind la mâna băncii, o faci şi pe asta, prilej cu care vei constata că valorile stabilite de fiecare asigurător sunt, nu sensibil, dar diferite, fiecare având şi criterii proprii de corecţie.

modifică Câmpul asigurărilor

O clasificare a asigurărilor poate fi o încercare riscantă, mai ales daca avem în vedere fenomene cum ar fi:

cine se asigură;
de ce se asigură;
unde se asigură;
până când se asigură;

alte probleme similare.

De aceea poate este bine să încercăm o sistematizare a câmpului acestora în funcţie de impactul lor financiar.

Legea nr. 403 / 11 octombrie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii asigurărilor, la anexa nr. 1 grupează asigurările în următoarele clase:

modifică Asigurări de viaţă

Tipuri de asigurări de viata care au la bază o clauză contractuală pot imbraca diferse forme tehnice de manifestare,intre care:

(a) asigurări de viaţă de baza (sau propriuzise),care includ:

asigurarea la termen de supravieţuire;
asigurarea de deces;
asigurarea la termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă);
asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor;
asigurarea de căsătorie;
asigurarea de naştere.

(b) anuităţi;

asigurări de deces din accident;
asigurări de vătămări corporale;
asigurări de incapacitate permanentă din accident;
asigurări de incapacitate temporară din boală;
asigurări de incapacitate temporară din accident;
asigurări de spitalizare;
asigurări de cheltuieli medicale;
asigurări de boli grave;
asigurări de şomaj (când aceste sunt subscrise suplimentar unui risc contract de asigurări de viaţă);

(d) asigurări permanente de viaţă.

modifică Asigurări generale

Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale), pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
- despăgubiri mixte (financiare şi în natură);
- despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului.

Asigurări de sănătate, pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
- despăgubiri mixte (financiare şi în natură);
Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor;
- daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor;

Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri ori persoane;

Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport aerian;

Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
- daune suferite la mijloace de transport fluvial;
- daune suferite la mijloace de transport lacustru;
- daune suferite la mijloace de transport maritim.

Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă:
- daune suferite de mărfuri, bagaje şi bunuri transportate.

Asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, care acoperă:
- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse la în clasele 3, 4, 5, 6, 7), cauzate de:
- incendiu;
- explozie;
- furtună;
- alte fenomene naturale în afara furtunii;
- energie nucleară;
- surpare de teren.

Alte asigurări la bunuri, care acoperă:
- daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse la în clasele 3, 4, 5, 6, 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la punctul 8.

Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului).

Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă:
daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspundere a transportatorului).

Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
- daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului).

Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă:
- daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele menţionate la pct. 10, 11 şi 12.

Asigurări de credite, care acoperă mai multe riscuri:
- Insolvabilitate;
- credite de export;
- vânzare în rate;
- credit ipotecar;
- credit agricol.

Asigurări de garanţii pentru:
- garanţii directe;
- garanţii indirecte.

Asigurări de pierderi financiare, care acoperă:
- riscuri şomaj;
- insuficienţa veniturilor;
- pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile;
- nerealizarea beneficilor;
- riscuri aferente cheltuielilor curente;
- cheltuieli comerciale neprevăzute;
- deprecierea valorii de piaţă;
- pierderi de rentă sau alte venituri similare;
- pierderi comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior;
- pierderi financiare necomerciale;
- alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.;

Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:
- cheltuieli cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia.

Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu sau de la locul de reşedinţă permanentă.

Tipul de asigurari si riscul. Riscurile cuprinse într-o clasă nu pot fi clasificate într-o alta, cu excepţia cazului menţionat mai jos.

a)Clasele nr. 1 şi 2 se acordă sub denumirea „Asigurări de accidente şi boală”; b)Clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 3, 7şi 10 se acordă sub denumirea ”Asigurări auto”; c)Clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 4, 6, 7 şi 12 se acordă sub denumirea „Asigurări maritime şi de transport”; d)Clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 5, 7 şi 11 se acordă sub denumirea „Asigurări de aviaţie”; e)Clasele nr. 8 şi 9 se acordă sub denumirea „Asigurări de incendii şi alte daune la proprietăţi”; f)Clasele nr. 10, 11, 12 şi 13 se acordă sub denumirea „Asigurări de răspundere civilă”; g)Clasele nr. 14 şi 15 se acordă sub denumirea „Asigurări de credite şi garanţii”.

Asigurătorul care este autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă, poate să subscrie riscuri cuprinse într-o altă clasă fără ca autorizaţia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:

- sunt legate de riscul principal;
- privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal;
- sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.

Riscurile cuprinse în clasele nr. 14 „Asigurări de credite”, nr. 15 „Asigurări de protecţie juridică” nu pot fi considerate riscuri secundare pentru alte clase.

Riscurile cuprinse în clasa 17 „Asigurări de protecţie juridică” pot fi considerate riscuri auxiliare clasei 18 „Asigurări de asistenţă”, atunci când sunt legate de riscul principal şi când riscul principal la asistenţa furnizată persoanelor care sunt în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de reşedinţă permanentă.

Asigurările de protecţie juridică pot fi considerate riscuri auxiliare, cu respectarea prevederilor primului alineat, dacă litigiile sau riscurile care decurg din acestea sunt aferente utilizării mijloacelor de transport maritim.

Respectarea cu strictete a continutului categorial al elementelor ce definesc asigurarile prezinta o importanta majora in organizarea financiar-contabila a societatilor de asigurare si protejarea ferma a asiguratilor.

Contabilitatea financiară face obligatoriu distincţia prin conturile sale între cele două mari categorii de asigurări: (a)asigurari de viata, si(b)asigurari generale (non viata).

Mai departe, contabilitatea internă de gestiune este capabilă şi organizată să urmărească indicatorii asigurărilor în prime, daune, rezerve, etc. pe fiecare categorie de cheltuieli. Numai aşa asigurările devin ştiinţă în slujba omului şi nu numai afacere.^[1]

modifică Rezerve

Orice societate de asigurare are obligaţia să constituie şi să menţină toate categoriile de rezerve tehnice prevăzute de lege, rezerve de o altă natură decât cea a asigurărilor.

„Rezervele”, denumite , datorită specificităţii lor de comportament, şi „rezerve tehnice” sunt prevăzute expres în Ord.CSA nr.3109/28 oct. 2003 privind metodologia de calcul şi de evidenţă a rezervelor tehnice minimale pentru asigurarile generale si respectiv Ord.3111/2003 pentru asigurarile de viata. Rezervele tehnice constituite trebuie să aibă în orice moment o valoare suficientă pentru a permite societăţii să onoreze, în măsura a ceea ce este rezonabil, angajamentele ce rezultă din contractele de asigurare.

Sumele transferate rezervelor tehnice, constituite şi menţinute în condiţiile legale, reprezintă obligaţii ale asiguratorului şi se deduc din veniturile acestuia în vederea determinării profitului (prin debitarea pe conturile de cheltuieli – de regulă).

Sistemul categorial al rezervelor de asigurare este foarte vast, aşa că prima problemă este identificarea lor, a modului de calcul, a limitei şi factorilor ce o presează în sus sau în jos.

modifică Rezerva de prime

Indiferent de natura şi conţinutul lor, rezerva de prime se calculează lunar, prin însumarea cotelor–părţi din primele brute subscrise aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, astfel încât diferenţa dintre volumul primelor brute subscrise şi această rezervă să reflecte primele brute alocate părţii din riscurile expirate la data calculării.

Rezerva de primă constituită va fi obţinută prin însumarea valorilor rezervei de prime calculate pentru fiecare contract,dar trebuiesc respectate regulile generale si o serie de reguli specifice.

1) Norma din 2003 privind metodologia de calcul şi evidenţă a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale, anexa la Ordinul CSA nr. 3109 / 28 octombrie 2003

Reguli specifice (a) Rezerva de prime poate fi calculată cu avizul CSA şi pe baza metodei statistice şi în special a metodelor proporţionale sau forfetare, atunci când este vorba de contracte de asigurare cu comportament identic;

(b) Pentru clasele de asigurări din categoria asigurărilor generale în care riscul asigurat nu este distribuit uniform liniar pe durata contractului de asigurare, rezerva de prime se calculează prin metode actuariale;

(c) Pentru asigurările generale la care durata contractului de asigurare este mai mică sau egală cu 1 an, prima brută subscrisă reprezintă valoarea primelor brute încasate şi de încasat aferente contractului de asigurare;

(d) Pentru asigurările generale la care durata contractului de asigurare este mai mare de 1 an, prima brută subscrisă se va stabili astfel:

pentru contractul de asigurări generale la care se încasează primă unică, prima brută subscrisă reprezintă valoarea primelor brute încasate şi de încasat aferente contractului de asigurare;
pentru contractul de asigurări generale la care prima de asigurare datorată de asigurat se încasează în rate, prima brută subscrisă reprezintă valoarea primelor brute încasate şi de încasat aferente unui an calendaristic din cadrul contractului de asigurare;venitul din prime se recunoaste la fiecare aniversare prin procedura de „anualizare”.

modifică Rezerva de daune

Rezerva de daune se creează şi se actualizează lunar în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune. Rezerva de daune se constituie pentru daunele raportate şi în curs de lichidare şi se calculează pentru fiecare contract de asigurare la care s-a notificat producerea evenimentului asigurat, pornindu-se de la cheltuielile previzibile care vor fi efectuate în viitor pentru lichidarea acestor daune. Rezerva de daune care trebuie constituită va fi obţinută prin însumarea valorilor rezervei de daune calculate pentru fiecare contract de asigurări generale.

Elementele care se iau în considerare în calculul rezervei de daune, sunt:

valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată, în limita sumei asigurate;
cheltuielile cu constatarea şi evaluarea pagubei, aferente serviciilor prestate de terţe persoane;
costurile de lichidare a daunei, aferente serviciilor prestate de terţe persoane;
valoarea recuperărilor şi a regreselor atât pentru daune soluţionate, cât şi pentru cele în curs de soluţionare.

În cazul pretenţiilor de despăgubiri care fac obiectul unei acţiuni în instanţă, rezerva de daune se va constitui şi se va menţine la nivelul pretenţiilor solicitate în instanţă, în limita sumei asigurate.

În cazul daunelor refuzate la plată de asigurători, dacă acestea fac sau devin obiectul unei acţiuni în instanţă, rezerva de daune se va constitui şi se va menţine, până la pronunţarea hotărârii definitive şi irevocabile, la nivelul pretenţiilor solicitate de asigurat în instanţă, în limita sumei asigurate, completându-se cu valoarea estimată a cheltuielilor totale de judecată.

Asigurătorii au obligaţia întocmirii şi menţinerii unei evidenţe distincte a daunelor avizate, care să permită Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor să controleze în orice moment cuantumul şi modalitatea de constituire a rezervei de daune.

modifică Rezerva de daune privind asigurarile de viata

Se calculează deasemeni pentru daunele raportate şi în curs, cu luarea in considerare a aceloraşi elemente specifice adaptate însă specificului asigurărilor de viaţă.

modifică Rezerva de daune neavizate

Rezerva de daune neavizate se creează şi se ajustează cel puţin la încheierea exerciţiului financiar, dacă reglementările interne ale asigurătorului nu prevăd altfel, în baza estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuariale pentru daunele întâmplate, dar neavizate.

modifică Rezerva pentru riscuri neexpirate

Rezerva pentru riscuri neexpirate se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exerciţiului financiar, în cazul în care se constată că daunele estimate în viitor depăşesc rezervele de prime constituite şi, drept urmare, în perioadele viitoare rezerva de prime calculată în conformitate cu normele uzuale nu va fi suficientă pentru acoperirea daunelor ce vor apărea în exerciţiile financiare următoare.

Determinarea valorii rezervei pentru riscuri neexpirate (Rn) se face utilizându-se relaţia:

Rn = D – Rp în care: D – valoarea daunelor estimate că vor apărea în perioada următoare;

Rp – valoarea totală a rezervei de prime

modifică Rezerva de egalizare

Rezerva de egalizare se creează la încheierea exerciţiului financiar cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în exerciţiile financiare în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.

Rezerva de egalizare nu poate depăşi valoarea calculată prin aplicarea unui procent de 3,5% asupra volumului de prime brute subscrise, în exerciţiul financiar pentru care se face calculul.

modifică Rezerva de catastrofă

Rezerva de catastrofă se creează de către asigurătorii care au în derulare contracte de asigurare care acoperă riscurile de catastrofe naturale prin aplicarea unui procent de 5% asupra volumului de prime brute subscrise, aferente acestor contracte, până când fondul de rezervă atinge cel puţin nivelul reţinerii proprii, sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele de asigurare care acoperă riscurile de catastrofe naturale.

Pentru urmărirea modului de calcul al acestei rezerve, asigurătorii vor ţine o evidenţă separată a contractelor care acoperă riscuri de catastrofe naturale.

modifică Rezerve specifice

Rezerva pentru participarea la beneficii şi risturnuri privind asigurările generale

(dar pot fi şi pentru asigurările de viaţă).

Alte rezerve tehnice privind asigurările generale (cuprinde, în bilanţ, printre altele, rezerva pentru riscuri neexpirate şi rezerva de catastrofă).

Urmatoarele sunt insa specifice numai asigurarilor de viata.

Rezerve matematice - reprezintă valoarea actuarială a obligaţiilor financiare ale asiguratului, la un moment dat. Calculul se face anual de către un „actuar” sau de către orice altă persoană, expert în materie, pe baza metodelor actuariale recunoscute.

Rezerve tehnice aferente contractelor în unităţi de cont – se referă la rezervele tehnice constituite pentru a acoperi angajamentele legate de investiţii în cadrul contractelor de asigurare încheiate la asigurările de viaţă, a căror valoare sau randament sunt stabilite în funcţie de plasamentele pentru care asiguratul suportă riscul sau în funcţie de un indice.

În situaţia în care, informaţiile referitoare la primele ce trebuie încasate, la daunele ce urmeaza a fi plătite sau la ambele, pentru exerciţiul de subscriere, sunt insuficiee în momentul întocmirii conturilor anuale pentru a permite o estimare precisă, se va aplica următoarea metodă: valorile indicate în ansamblul contului tehnic sau la diferitele poziţii ale acestuia se raportează la un an care precede, în întregime sau parţial, exerciţiul financiar. Acest an nu trebuie să preceadă exerciţiul financiar cu mai mult de 12 luni. Suma rezervelor tehnice care figurează în conturile anuale este majorată pentru ca ea să fie suficientă pentru a face faţă obligaţiilor prezente şi viitoare.

Această metodă poate fi aplicată sistematic în cursul exerciţiilor financiare, cu excepţia cazului când circumstanţele justifică o modificare. Durata care separă exerciţiul financiar de anul anterior la care se referă valorile, precum şi amploarea operaţiunilor corespunzătoare vor fi indicate în notele explicative.

În sensul prevederilor legii, prin exerciţiu de subscriere se subînţelege exerciţiul financiar în cursul căruia capătă efect contractele de asigurare de viaţă

modifică Reasigurări

Apariţia reasigurării ca fenomen şi reasigurătorilor ca societăţi specializate de asigurare reunite în vederea desdăunării colective în faţa unui risc a apărut odată cu cataclismele asigurate, cu daunele de mari proporţii, în faţa cărora evenimente de genul din 11 septembrie 2001 sau valurile tsunami au dovedit că altfel nici nu se mai poate.

Definită strict în spiritul legii, „reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui asigurător de către alt asigurător, primul fiind asigurat, iar cel de al doilea reasigurător”.

Tratatele de asigurări extind definiţia: „reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, prin divizare, a răspunderilor între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru rezonabil între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte”. Despre reasigurări se poate scrie mult, se pot face speculaţii cu nemiluita, pentru că până la urmă este vorba de o daună pe care trebuie să o acopere cel puţin doi asigurători, în care cel mai abil se aşează cât mai bine la adăpost.

Reasigurarea are si ea regulile ei,de regula deosebit de severe,intrucat este de dorit ca inca de la incheierea contractului de reasigurare totul sa fie clar negociat ,pentru a se evita eventualele conflicte ce pot apare la desdaunare.Acest lucru este necesar deoarece:

(a) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurator, adică as iguratul nu se poate îndrepta, cu acţiune împotriva reasigurătorului, el nefiind participant la contractul de asigurare;

(b) Reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de asigurare;

(c) Cedând o parte din riscurile asumate,,reasiguratul se comporta cu reasiguratorii la fel cum se comporta asiguratii cu el. (d) Intrucat prin reasigurare reasiguratul procedează de fapt la o împărţire a riscurilor, cedând pe cele care depăşesc posibilităţile sale de acoperire, el poate conveni cu reasigurătorii să primească, în reciprocitate, o parte din riscurile acestora, în acest fel, reasiguratul devine reasigurătorul partenerilor săi;

(e) Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea constând numai în modul de cuprindere, respectiv de angajare al părţilor. În schimb mai trebuie să cuprindă:

obiectul reasigurării;
răspunderea asumată de reasigurător;
răspunderea reţinută de reasigurat pentru contul său propriu, condiţiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării, modul de decontare al primelor şi respectiv al daunelor, alte condiţii conjuncturale.^[2]

modifică Note

^ Dr.C.M.Dragan;F.Plopeanu;B.N.Popa -CONTABILITATEA ASIGURARILOR-2006. Editor: Asociatia Europeana de Studii si Consultanta,2006.
^ C.M.Dragan -"Assurance et reassurance"-Clubul asiguratorilor,2007

modifică Bibliografie

C. M. Dragan,Fanel Plopeanu, Bogdan NicuPopa , Contabilitatea asigurarilor 2006 ,Editor:Asociatia Europeana de Studii si Consultanta,Bucuresti,2005 (ISBN 973-0-04139-3);
C. M. Drăgan, Ştiinţa asigurărilor, Editura Universitară, 2007
C. M. Dragan, Reassurance accounting , Publicata de Cluburile asiguratorilor ,din Roma si Londra prin grija Vienna Insurance Group.

modifică Vezi şi

Asigurare